Dragostea este un sentiment, dragostea este o traire, dragostea este un mod de viata, dragostea este o obsesie.

De ce iubim?

Iubim pentru ca asa e in firea noastra, iubim pentru ca suntem oameni.Iubim…si e frumos.Dar ce se intampla cand nu mai e frumos. Cand dragostea e ca o valvataie ce se intinde pe tot campul sufletesc, toropindu-ne, lasandu-ne vlaguiti si in cea mai crunta disperare. Suferinta..patima…foc mistuitor…ganduri amare…adesea sinucidere.

Iubirea este pura, sincera si libera. Iubirea nu poate fi altfel decat libera. Gelozia, posesivitate nu sunt radacini ale iubirii ci reactii ale ego-ului, ale orgoliului. Iubirea inseamna sinceritate, bucurie. Sufocarea si acapararea totala a celui de langa noi nu este o manifestare a iubirii, ci iar deriva din substratul uman din nou, din orgoliu, frica, traume.

Iubirea este calma si intelegatoare. Izbugnirile furibunde din interiorul unui cuplu nu rezoneaza cu iubirea ci mai degraba cu propriile complexe si temeri. Dincolo de orice capacitate de a iubi cu adevarat omul poarta pe umeri povara unor mici dezechilibre psihice: frica de singuratate, traume venite de pe filiera parinteasca, complex de inferioritate, sentimentul marginalizarii si carente de afectiune.

A iubi inseamna a ne respecta pe noi, a ne respecta partenerul de viata si a darui fara sa vrem sa primim inapoi. A iubi inseamna a darui dezinteresat si eliberat de frici.
Cand ajungem la disperare din iubire?

Cand uitam cine suntem si credem ca suntem celalalt; cand viata proprie devinde o simpla clipa efemera si un nonsens fara celalalt; cand pretuirea de sine se pierde in negura iubirii celuilalt; cand celalalt e viata noastra; atunci nu mai e iubire…e pasiune.

Suntem ceea ce simtit si gandim dar suntem noi…nu celalalt. A muri de durerea pierderii celuilalt inseamna a ne refuza potentialul de frumusete al vietii, inseamna a ne refuza existenta noastra ca oameni pe pamant, a ne refuza latura divina din noi.

Iubire suntem noi iar adevarata slava adusa iubirii este autopretuirea si libertatea.